Jurnalul Claudiei

26 aprilie

Nu spun nimic nou, chimioterapia e iadul pe pamant... Si mai ales cand esti din ce in ce mai slab si anorexia citostatica te gatuie ca un sarpe... Numai ca nu asta e povestea mea de azi, nu e vorba in esenta despre cat de greu imi este la a treia serie de chimio, ci despre alte ganduri, mult mai luminoase, in care manutele atat de iubite ma tin una de-o mana, alta de cealalta, pe malul aceleiasi mari pe care ele au descoperit-o abia vara trecuta... Si alergam, si ne oprim, iar eu vad si aud valurile, le vad pe ele cum culeg scoici si rastoarna cazon castele peste castele, cum se imbratiseaza si rad, cum eu le sarut fruntile cu fiece moment in care reusesc sa le prind langa mine... Sunt acolo si vorbesc cu ele, in rochia mea verde brodata cu melci minusculi marini, vantul imi bate prin par. iar bucuria de a fi in preajma celei mai mari iubiri pe care am cunoscut-o vreodata m-a vindecat si ma vindeca permanent, cu fiecare noua clipa pe care valurile o rastoarna peste picioarele noastre goale... Fetele mamei iubite...

23 aprilie

Dragii mei prieteni de suflet care urmariti parcursul asumat al unei chimioterapii anuntate, am aterizat la Viena si pentru a treia serie... Dupa un pumn de zile tare chinuitoare la Bucuresti, care au preces acestui al treilea moment al tratamentului... Dupa ce nu am putut sa mananc si aproape nici sa beau in ultimele trei zile, am sperante ca medicii de aici imi vor veni in ajutor... Vomit permanent si am permanent pe esofag arsura bilei care nu mai are vezica biliara in care sa sada... Mi-au dat ceva calmant, mi-au facut deja 2 investigatii (ecograf si radiografii... un fel de tranzit baritat in 3 etape) si, cu ochii la cer si la viitorul caruia nu pot sa ma sustrag, merg, asa cum bine banuiti, mai departe...One day at a time...

3 aprilie

M-am intors si de la a doua serie de chimio... De data asta a fost un pic mai greu sa-mi revin, si am si racit putin, dar sunt ok... In sufletul meu a venit deja primavara. Ma intorc la Viena pe 22 aprilie...

18 martie

Si acum o poveste pentru oameni mari: a fost o data ca niciodata un locus amoenus launtric care avea forma unui crang vernal, populat de copaci aflati in apogeul vitalitatii lor si deodata, intr-o deloc buna dimineata un palc de copaci aflat in mijlocul crangului nostru se trezeste invadat de o ciuperca potential ucigasa...sau de o entitate neinteleasa, venita din lumea gandurilor pernicioase, si alimentata de o vibratie joasa...a oboselii, a lehamitei, a neputintei si poate, intr-o anumita perioada (acum depasita si reevaluata), a unei nefericiri galopante...

Sunt chemati deindata padurarii (de la Fundeni, de buna seama)...care defriseaza masiv si grosier inima dezastrului aceluia proliferant...dar crangul nostru continua sa stea in picioare. Printre copaci, atat cei ajustati cat si cei neatinsi, siroiesc parauri si paraiase...Si deodata, in crangul in care amutisera toare pasarelele, se strecoara o boare...mai otravita decat insasi otrava intrinseca a entitatii insidioase si... incepe exterminarea... Bucata cu bucata, raul se usuca si cade...iar paraiasele il topesc in limpezimea lor...Ce mai conteaza ca si copacii vitali sunt sufocati de boarea ucigasa...ei stiu ca trebuie doar sa-si gaseasca reazem sigur in resursele nebanuite ale unui sol care nu ii va abandona si sa astepte...pana cand ceata se va destrama si soarele va straluci din nou si pentru ei... 

7 martie

Simt nevoia sa va spun, dat fiind ca am aflat (gatuita de o emotie imensa) de titlul campaniei, ca intr-adevar, din pacate, tot ce se intampla in aceasta perioada e greu nu doar pentru mine..Fetitele mele capteaza zguduirea mea ontologica in alt plan al constiintei poate, dar asta nu inseamna ca tulburarea lor nu e la fel de adanca, ca spaima noastra nu e una si aceeasi (DESI NU AS VREA), ca orizontul sperantei nu are de fapt acelasi contur pentru toate trei...si cumva, in deja pomenitul angrenaj, atat de subtil, de semne, pe care nici eu nu mai incerc sa-l contemplu din alta perspectiva decat aceea de detaliu, ceea ce se intampla acum, energia si iubirea voastra, a celor care ati strans randurile in jurul meu, inseamna atat de mult incat chiar cred ca trebuie sa va transmit asta. Ceea ce vreau sa ajunga la toti nu e un simplu si conventional "multumesc"...e altceva. E un "altceva" fara de care nicio vindecare nu e posibila. Iar acum, dupa ce eu l-am primit datorita voua, si m-a intarit, si m-a ridicat si mi-a dat suflu pentru a face urmatorii pasi in siguranta, vreau sa se intoarca la fiecare dintre voi si sa va aduca pace si binecuvantare.

5 martie

Sunt la Viena si sper. Am terminat prima zi de citostatice. Deocamdata nu simt nimic diferit, dar mi s-a explicat ca, din nefericire, neplacerile urmeaza dupa asta si ca fiecare serie din cele 6 va fi ever tougher.

M-am tuns zero cu oarece timp inainte de a fi trebuit sa o fac…abia dupa ce am comis-o doctorul m-a informat ca de fapt parul cade abia dupa doua saptamani de la inceperea tratamentului. Puteam sa mai astept, sa o fac acasa, in intimitate. Mai ales ca episodul cu tunsul chiar a fost traumatizant.. Nu numai pentru ca nici nu am putut sa ma privesc in oglinda, nici in timpul nici dupa derularea manevrei, dar mai ales pentru ca executantul acesteia era un hair stylist foarte melodramatic, care cu greu s-a lasat lamurit ca nu poate fi vorba de alta varianta decat tuns 0, ca asta doresc si ca asta e. M-a bufnit plansul si a fost foarte greu sa mi-l inghit fiindca chiar nu era locul si contextul unei drame personale. Mai ales ca tipul chiar n-ar mai fi lasat altcuiva loc de drame: cand chicotea, cand punea o fata maimutarit trista si tot insista cum ca “to do this for me is very extreme”, I have never done that” etc.

Am plecat de acolo fara sa ma uit in oglinda, mi-am indesat caciula pe cap sperand ca there would be no difference in the mirror, indeed there was none in the mirror, dar afara there was plenty: simteam frigul prin caciula altfel decat inainte…Of, caci am prins un frig la Viena de zile mari…- 6 grade, cu ninsoare si burnita, conditii in care totusi am reusit sa fac quite some footing...Am mers niste ore adunate. Prin zloata si frig, am apucat sa fac chiar si o minifebra musculara. Asta in conditiile in care la Bucuresti nu am iesit din casa decat pentru scoaterea firelor (thank God ca un va fi nevoie sa faca asta si dupa recenta operatie de implant). Analizele dinainte de citostatice arata pentru moment faptul ca sunt anemica, in consecinta a ceea ce am traversat, iar in cazul meu suplimentarea cu fier nu e posibila... In paza lui Dumnezeu ma las... yet again.

Clinica e minunata, daca poti spune despre un asemenea loc ca e minunat, doctorii, asistentele si chiar outsiderii care vin pentru servicii externalizate se comporta fantastic, sunt calzi, iti dau speranta, sunt profesionisti. Iti deturneaza vibratia. Nu-ti mai este frica. Am mers la operatia de implantare a dispozitivului Port a Cath intr-o relaxare absoluta (operatie despre care ulterior am inteles de la chirurg ca nu a fost neaparat usor de executat, caci vena in care se voia a fi ancorat dispozitivul era oarecum retrasa si avusese de suferit dupa perfuziile repetate de la Fundeni).

Nicio clipa nu m-am simt in pericol, ba dimpotriva, cu fiecare noua zi mi se intareste convingerea ca, vorba lui Liviu “vom izbandi”…Aici (spre deosebire de Fundeni, unde depresia looms large) nu am vazut pe nimeni plangand (asa cum imi vine mie sa fac adesea, dar ma abtin...ma rog, din nefericire, uneori nu reusesc sa o fac...).

Azi, spre exemplu, s-a externat colega mea (mai in varsta cu un an decat tata) zambitoare nevoie mare...la bratul sotului ei. A venit in locul ei o batranica cu mult mai in varsta decat dragul meu personaj de referinta, batranica pe nume Edith, voila (...imi place numele ei), care se incapataneaza sa vorbeasca mult in germana, desi stie ca nu inteleg decat un sfert din ce spune. In schimb e prietenoasa si sunt sigura ca daca i-as vorbi limba n-as mai avea o clipa de liniste.

Viena, 4 martie

Am terminat prima serie de chimio. Deocamdata singurul simptom e oboseala. Vor veni sa-mi scoata acul din cateterul implantat si mi-e putin frica…am ajuns la o limita a rezistentei…dar nu am ce face…Nu situ inca cum va decurge perioada de 3 saptamani in care voi fi la Bucuresti, dat stiu ca trebuie sa fiu din ce in ce mai bine…Voi fi acasa, for God’s sake... Am inteles de ce mi s-a parut ca ma recuperez spectaculos aici, mult peste ritmul chinuit de acasa...mi-au spus ca e vorba de cortizon...20 ml/zi...si chiar se simte... Abia astept sa ajung acasa... Abia astept sa-mi strang iar fetele in brate...

7 februarie

Stiu ca toti vreti sa stiti ce fac...asa ca va scriu cateva randuri ca sa intelegeti ce se intampla...Am suferit o operatie care nu mi se parea posibil sa lase pe cineva in viata si printre multe altele mi-au extirpat stomacul...Tumora initiala acolo a fost, intre stomac si pancreas...Initial am fost in ocluzie intestinala (tumora apasa pe colon si produsese o dilatare monstruoasa a acestuia pe care multi medici din fata ecografului o priveau siderati: nu mai fusesera in viata lor in fata unui asemenea tablou. Puteam oricand sa mor de ocluzie, mai ales ca ea a inceput sa se manifeste pe 14 decembrie (eram la o conferinta la Sibiu) si pana au reusit sa se apropie de diagnostic medicii (prin endoscopie, finalmente) am trait intr-o stare de puternica inanitie, pe care nu o puteam depasi, mai ales ca tratamentul dat de primul medic gastroenterolog care m-a vazut era total irelevant.

Trebuie sa stiti ca am fost operata de ziua mea (e foarte important). Dupa operatie a urmat ceva ce nu e nevoie sa va descriu, a fost hell. Inca este. Am avut un inger langa mine, pe mama mea. Fara ea nu as fi reusit. Am multe, multe stelute care stralucesc deasupra capataiului meu ori de cate ori inchid ochii si vreau sa-mi creez un échappatoire ca sa pot reintra intr-o stare de bine.

Recuperarea este anevoiasa pentru ca sunt extrem de slaba si marea provocare a fost sa permit sistemului incropit de doctori pentru inlocuirea stomacului, partial colonului etc sa isi intre in functie. Asa ca acum, cu pasi de furnica si cu un sistem digestiv reconstituit in totalitate din segmente de intestin subtire lucrez, pe langa recuperarea dupa o operatie feroce (chirurgul insusi a folosit cuvantul "masacru", dar tot el a descris-o ca fiind un succes pentru faptul ca a incheiat-o victorios cu curatarea tuturor zonelor pe care pusese stapanire "fiara").

Nu pot vorbi la telefon, fiindca obosesc foarte tare (si deja fac eforturi mari cu fetele) si nu prea pot sa dorm din nefericire pentru ca ferocitatea operatiei se pare ca a lasat si urmari psihice importante. Cu toate astea, sansele mele exista, si determinarea mea ca fetitele mele sa nu ajunga in acea situatie dramatica din atatea povesti in care mamele mor e indubitabila. Cu fiecare noua zi, un nou pas de furnica. Urmeaza curand chimioterapia. Va pup, stiu ca rugaciunile voastre sunt importante. Sa fiti sanatosi, fericiti si benefici...

5 februarie

Dragii mei,

trec printr-o perioada in care nu mai sunt Claudia cea pe care o stiti, ci un soldat, inzestrat cu rabdarea lui Iov. Merg la un razboi dur, care m-a mutilat deja, dar pe care tot eu il voi castiga, nu pentru ca e de bon ton sa exhibi gandire pozitiva, ci pentru ca, undeva, intr-o zona gri a constiintei mele, intotdeauna am stiut ca boala asta grea mi se va intampla si ca o voi depasi. Va multumesc pentru sprijin, stiu ca a fost un soc, pot doar sa va spun ca sunt multe marcaje subtile care ma diriguiesc catre ceea ce va fi limanul acestui cosmar. Va doresc multa sanatate tuturor! E foarte important sa fiti fericiti si sa nu uitati nicio clipa de ce traim.